Nimic nu este ceea ce pare , cerul nu este albastru , marea nu este infinita , luna nu este facuta din cascaval si tot asa.
Ce arat eu ca simt acum , nu este nici pe departe ceea ce simt de fapt.
Sunt calma , atat de calma incat ma tem ... ma tem ca ceea ce este inauntrul meu sa nu ma sece , ma tem sa nu fie atat de otravit incat sa ma trezesc cu gura amara , ma tem sa nu produca atat fum incat sa-mi innegrasca ochii si sa nu mai pot vedea atatea culori false precum albastrul cerului .
M.am schimbat de atatea ori incat nu mai stiu care dintre eu e cea adevarata .
Am atatea ganduri care se suprapun ca intr-un labirint si imi e greu sa nimeresc pe ce gand sa merg pentru a scapa .
Ma omoara sunetele cum ma omoara si linistea , vreau cate putin din fiecare , dozate in cantitati egale , infinit de putin sunet si infinit de putina liniste .
Simt ca nu am logica , imi privesc mainile alergand pe taste si ma intreb de ce nu ma asculta , de ce nu scriu despre cum am privit ore in sir barcutele din frunze plutind pe apa.
Pentru ca observ atat de greu lucrurile frumoase incat majoritatea se sterg aproape instantaneu din mintea mea , nu am cum sa descriu lucruri fara contur .
Nu am in minte decat acele lucruri , genul ala care nu-ti ies din cap chiar daca incerci sa aglomerezi spatiul cu altceva , insista sa se aglomereze acolo , sa se inghesuie , sa-si pastreze un locsor cat de mic dar totusi sa nu plece .
Nu pot descrie nimic, e doar ... nu stiu .