Eu, am momente cand nu sunt atat de sigura de tot ce am spus mai devreme.
Si totusi ma adun .
Vreau sa cred despre mine ca m.am schimbat , ca nu mai sunt un copil si ca pot sa privesc lucrurile cu alti ochi.
Vreau sa cred ca am invatat sa accept unele lucruri asa cum sunt fara a mai incerca sa le schimb, asa cum visam toti sa facem la 15 ani.
Pe langa toate astea nu pot sa neg ca uneori imi e dor de perioada aia cand nu aveam griji majore , cand indiferent ce se intampla ajungeam acasa , in patul meu , in asternuturile mele , acolo unde tot ce ma inconjura imi apartinea.
Imi e dor de spatiul meu , de calculatorul meu vechi care nu se oprea cate o luna , de floricelele calde de la 3 dimineata , de muzica ascultata in surdina toata noaptea , de geamul care nu se inchidea toata vara decat pe timp de furtuna si de omul care eram atunci ...
Sunt convinsa ca nu am fost pentru toti acea persoana pe care o cunosc doar cativa dar ma bucur ca pentru cativa am fost mereu cea care le-a adus un zambet pe buze .
Pacat ca nu e valabil schimbul in cazul asta .
Daca as primi in fiecare zi cate un zambet din toate cele pe care le.am daruit , nu as mai fii trista niciodata , as putea sa raspund cu un zambet fiecarul lucru care ma inspaimanta , fiecarul gest nefirest sau fiecarei persoane care ar vrea sa ma vada doar trista.
Cand suntem copii ne dorim sa devenim majori, iar dupa tanjim dupa copilarie
RăspundețiȘtergereAcest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.
RăspundețiȘtergeresau poate doar am vrea sa puteam sa facem aceleasi lucruri dar cu fete de oameni mari
RăspundețiȘtergere